Capătul de drum al democrației românești

Mă bucur nespus că iluzia colectivă a faptului că ceea ce trăim este o democrație a dispărut în sfârșit în neant.

Această aventură a început cu mult entuziasm în anii ’90, însă s-a lansat la drumul istoriei fiind clădită pe o mare minciună a aparentei desprinderi de trecutul comunist.

Prăbușirea vechiului regim poate s-a făcut formal, dar debarasarea de năravurile trecutului s-a dovedit a fi imposibilă. Din ce motive? Comunismul a reușit să dăinuie întrupat în cei care au fost atât de atașați de valorile lui și care au rămas fideli sabotori ai democrației până în ziua de astăzi.

În peste 28 de ani, marea masă populară nu s-a atașat câtuși de puțin de structuralismul democratic( nici nu prea a fost ajutată ce-i drept). Integritatea clasei politice, dorința de a fi un popor activ și educat, participarea rațională la procesul electoral, libertatea și responsabilitățile ce vin o dată cu ea, activismul civic și gândirea critică nu s-au închegat deloc cu generațiile care au urmat, rămânând niște deziderate vagi dispersate printre cei puțini care și-au dat interesul să edifice un sistem democratic funcțional.

Schimbarea brutală a unui sistem despotic cu unul democratic presupune costuri uriașe de reformare a personalității umane și de adaptare la vremuri noi , ceea ce a fost contra naturii firești pentru majoritatea oamenilor. În cazul nostru, actul de tranziție s-a făcut forțat și nu a fost apreciat niciodată la adevărata sa dimensiune istorică.

Cei care l-au săpat pe Ceaușescu în 89′ scoțându-l singurul țap ispășitor al odiosului sistem comunist au capturat fără nicio piedică toate insituțiile statului, au dirijat neîntrerupt traiectoria falimentară a României și au controlat din umbră toate partidele politice către formarea unui bloc omogen alcătuit din rețele de corupție și securisme transpartinice.

Chiar dacă „aplaudacii” care îl venerau pe Ceaușescu la congresele PCR au dispărut pe cale naturală, au rămas să fie reprezentați post-mortem cu brio de către copiii lor și prietenii copiiilor lor care ” conduc” țara asta de 28 de ani.

Pentru că am vrut să fim siguri că niciun alt Ceaușescu nu va mai răsări vreodată și nu va mai concentra de unul singur puterea, stilul său de conducere autoritar a fost scos în afara constituției, elaborându-se astfel o nouă lege fundamentală de organizare statală.

Haosul și războaiele instituționale pe care le resimțim astăzi sunt rodul unei constituții ce a fost elaborată într-un mod cât se poate de confuz și incompetent în 1991.Am vrut să fim o republică semi-prezidențială pe model francez, dar a rezultat o struțo-cămilă instituțională în care nimeni nu știe exact ce atribuții explicite are președintele și ce rămâne în sarcina guvernului. Gândiți-vă doar la articolul din constituție ” Procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției”. Ce au vrut să spună prin ”autoritate”? Au procurorii independență sau sunt la cheremul unui ministru politic?

Această componență bicefală (guvern-președinție) a lanțului decizional în stat a fost introdusă tocmai pentru a preveni eventualele abuzuri ale uneia dintre puteri și cu speranța că va putea exista un echilibru în luarea unor hotărâri prin implicarea mai multor părți.

Ideea poate nu a fost rea, dar politicenii noștri de Dâmbovița nu au acceptat niciodată să împartă puterea, așa că au dat startul unei curse a înarmării după putere, subminându-se reciproc și dorind să anihileze prerogativele celuilalt. Conducătorii noștri postdecembriști au avut cu toții și au încă în sânge fantezia puterii absolute, dovedind că n-au nevoie de testul ADN ca să poată vedea toata lumea cine sunt ei cu adevărat: urmașii aceluiași Ceaușescu.

Mereu au recurs la abuzuri și au forțat până la extrem cadrul legal existent pentru a-și întări puterea și implicit autoritatea în stat. Toate aceste lucruri s-au întamplat cu complicitatea poporului, care a știut și a observat aceste flagrante deservicii la adresa democrației cât se poate de limpede , dar s-a oprit la reacții superficiale care s-au evaporat imediat.

Am discutat pe rând despre: stat de drept, lupta anticorupție, educație performantă, autostrăzi ca-n vest, depolitizarea instituțiilor statului, meritocrație, justiție independentă, raționalitatea votului, sistem de sănătate finanțat cum trebuie, economie performantă și salarii decente, ridicarea nivelului de trai, stoparea emigrației forței de muncă etc etc.

Fact: niciunul dintre aceste obiective de interes public nu a fost dus la îndeplinire cu profesionalism, ci au rămas doar vorbe goale scuipate printre dinți electoratului în campanie electorală de către politruci. Nimic n-a fost făcut cum ar fi trebuit, în afară de aruncarea perdelelor de fum de cătrte politicieni pentru a distrage atenția publicului de la problemele cele mai arzătoare și pentru a dezbina cât mai profund o societate pe care au dorit-o mereu vulnerabilă și îngenuncheată.

Cu toate aceste obiective ratate, am fost chemați la vot din 4 în 4 ani fără niciun folos, ci doar de dragul jocului de-a democrația. Clasa politică a rămas același putregai care parazitează temelia statului iar poporului a început să îi fie din ce în ce mai lehamite de conținutul intrinsec al cuvântului ingrat „politică”.

Am asistat neputincioși la modul cum au alternat la guvernare hoții și incompetenții timp de 28 de ani. Nu i-am taxat pentru toate nemerniciile pe care le-au făcut și am votat mereu răul cel mai mic, care s-a dovedit de multe ori a fi un rău cel puțin la fel de mare.

Acum, o dată cu ultima decizie a CCR , care stârnește o revoltă îndreptățită, vine decontul final pentru pasivitatea generală, respingerea valorilor care stau la baza democrației și pragmatismul dus la extrem din cauza sărăciei și lipsei de educație în care a fost târâtă națiunea română.

Senținta dată în procesul dintre popor și însușirea democrației nu poate fi decât o condamnare la a repeta perioade istorice cenușii și dictatoriale din care nu se știe cum vom mai ieși.

Partea proastă este că sentința pare a fi definitivă. Și cu executare.